Show mast go on!

Cam cum puteam sa intitulez postarea asta, cand nu mai scris de un secol jumate? Un secol jumtate, pe care mi l-am petrecut printr-o tara de boduguarzi ce suntem, de prea multi filosofi si prea putini ospatari...M-am gandit in tot acest timp, daca sa mai scriu ceva pe aici si cui ii foloseste daca scriu. Si mi-am dat seama ca nu vreau nici o competitie blogeristica si ca daca scriu, o fac doar pentru ca simt ca trebe sa astern niste ganduri si niste intamplari, din timpul meu din viata noastra, intamplari care eu cred ca nu ar trebui sa treaca asa pur si simplu si sa se uite ca si cum n-ar fi fost. Si daca nu ma voi supara atat de tare pe pe vreun alt cretin din cei multi care ne deranjeaza mereu, voi face tot posibilul sa scriu doar despre cele ce ma emotioneaza, despre cele care merita cu adevarat sa se afle si sa nu le uitam. Mai mult despre cultura si mai putin despre otravuri in cesti prin Bucuresti. Deocamdata atat pentru o revenire si intrare pe cat se poate, in normalitate. In postul viitor, cand ma voi aduna si mai tare, am sa descriu cativa artisti pe care i-am vazut in acest an si care m-au impresionat foarte foarte. Deocamdata am un bonus pentru cunoscatori, cu taticul chitaristilor ever. Si pe care nu l-am cunoscut si asta e o mare pierdere. Noroc cu youtube. Priviti dincolo de chitara lui ca o armamultifunctionala. Simtiti cum respira si cum transmite, dincolo de driveul salbatic pe care el l-a perfectionat. Un spectacol rar. Jimmi Hendrix.