Mutanti pe busuioaca de bohotin

Mi-am pus un pahar de busuioaca la ora asta, ostenit si cuget despre ultimele 2 zile. Am privit adineaori aproape mirat la ceea ce am scris pe post de filosofie a blogului meu de frustrat: aici trag eu cu pistolul in fiecare zi...ha ha! Bine ca nu am pistolul din dotare si bine ca nu e vreme de razboi, ca altfel as fi tras pe bune cu el in fiecare zi! Deja mi-a ajuns...nici aici in coltul meu de net nu mai sunt dispus sa zabovesc prea mult asupra mitocaniilor de zi cu zi...E mai bine sa le uitam dracului imediat dupa ce ele se intampla....Imediat dupa ce un meltean de sofer de tir care face de rusine toata tagma cea nobila, a sarit cu bata la noi fiindca i se parea ca are dreptul sa reglementeze el regulile de depasire pe drumurile publice; iar mai apoi, in Tulcea, niste alti cocalari, mi-au vandut niste mici facuti din papuci de vinilin. Eu bine, aceasta minunata zi neinsemnata de joi, in care eu ma aflam intr-o obscura delegatie in interes de serviciu, a culminat cu nostalgia de-a dreptul imbecila care m-a apucat pe neasteptate in Constanta si care m-a impins in satul de vacanta in cautarea placintelor dobrogene si a vremurilor cand pusti fiind, descopeream acest deliciu, pe langa acela de a purta vestitii blugi piramide! Am aterizat instant intr-o mare de ciocani, ciocani rau, toata lumea proasta-proasta, imbracata urat si cu purtari de animale semidomestice, de m-am intrebat cum si de ce am nimerit eu acolo in mijlocul lor!
S-a dus dracu` toata poezia placintelor dobrogene cand si acolo, in loc de servetele mi-au dat niste hartie velina sa ma sterg pioniereste pe destele unsuroase de ulei, dupa ce am mancat la o masa la fel de plasticoasa si de unsuroasa....beahhh....
Chair s-a stricat toata Romania? Chiar asta e tot ce a mai ramas din generatia aia fabuloasa nascuta in perioada interbelica, aia care a facut razboiul, care a pierdut, care a infundat puscariile comuniste, dar care tot nu si-a pierdut staiful si demnitatea? Unde sunt copii acelor oameni care, cu scoala sa nu, erau de un bun simt incredibil, un bun simt nativ si transmis din generatie in generatie? Cine sunt si de unde au aparut mutantii astia care ne-au invadat in acesti ani blestemati? Chiar trebuie sa renuntam la tara asta si sa plecam in alta parte, asa fara lupta si fara ca cineva sa ne puna pistolul in ceafa?
Na belea. Iar am ajuns la pistoale. Gata. Mai bine bohotin deocamdata, ca-i dulce si te duce.

Emotia de la Beijing

De la inceput trebuie sa fac precizarea ca am practicat judo, deci nu vorbesc din carti. Este un sport al naibi de greu, cu ore intregi petrecute al sala de forta, de unde eu imi amintesc de un exercitiu curios, cand ne punea antrenorul Rusu sa invartim peste cap un disc d-ala de 10-20 de kile care se agata pe haltere. Apoi, ce se intampla pe saltea, nu mai zic! Cate lovituri, cate temeri invinse -sau nu- la fiecare pas, cate zeci de cazaturi deliberate pe saltea, pana la un meci amarat de 3 sau 5 minute, unde intr-adevar consumul este incredibil, slabesti cat se chinuie altii intr-o saptamana.
Rezista doar cei mai tari, cei care au o ambitie vecina cu nebunia. Darmite o fatuca firava de 48 de kile, aproape cat am io pe un picior?
Imi amintesc de doua concursuri la care am participat -unul ca incepator, in care am fost impins datorita increderii nebune pe care o avea antrenorul ca si asa, fara prea multa stiinta, ma voi descurca instictiv-, iar altul cand eram deja aproape de centura portocalie si care era o competitie oficiala, de nivel national. In primul concurs, desi aveam doar vreo 2 saptamani de judo, am picat cu un tip destul de temut cu centura portocalie, cred ca mi-a aplicat un ouchi gari, iar eu m-am agatat de el si am cazut amandoi eu cu spatele de saltea si el peste mine. Mi s-a blocat respiratia cateva secunde bune, de am zis ca ma curat. Abia in concursul national am inteles ce inseamna un meci adevarat, fiindca am invins la puncte tot unul mai bine cotat si cand am terminat partida, curgeau apele pe mine ca si cum as fi fost in dus. Apoi am pierdut ultimele doua intalniri...in fine, neimportanta povestea mea....Ce voiam sa zic de fapt: judoul este atat de dur, incat nici nu stiu cum o fi reusit fata asta sa treaca peste toate. Si ce mi s-a parut cel mai interesant, de-a dreptul dezarmant, ca acest sport frust nu a reusit sa abrutizeze o fata care si-a petrecut toata viata pe saltea. Nu mi s-a intamplat de doua ori in viata sa imi scape o larcima alaturi de un sportiv care prin meritele lui a reusit sa urce pe cea mai inalta treapta a podiumului, in acordurile imnului national. Vazand-o insa, cu medalia de aur la gat, cum nu isi putea stapani lacrimile in fata intregului mapamond, m-a emotionat cu cata sinceritate a reusit totul: sa invinga acolo in competitie pe saltea si sa primeasca succesul fara cea mai mica urma de trufie! Emotia de la Beijing, iamginea Alinei Dumitru plangand sus pe podium, ar terbui sa ne dea speranta, ar trebui sa ne dea putere sa mergem mai departe, sa dam platosele care ne uratesc la o parte, ar trebui sa ne faca mai buni.