Sabotii de piele

Aveam cand eram de cativa anisori, niste saboti din piele cu talpa groasa de lemn. Eram deliciul oamenilor pe langa care trecem si troncaneam cu ei pe asfalt...Imbracat in ie populara de in, probabil in blugi si cu o o podoaba capilara absolut superba plina de bucle, parca fabricate de cel mai al naibi hair-stilist, cica am fost distractia unei curse Tarom, cand am tropait cu sabotii din botul in coada avionului care ne ducea la mare. Aveam 4 ani si ceva. Adica exact acum 30 de ani se intampla episodul asta si imi dau seama, cu o oarecare emotie ca imi aduc aminte perfect acel zbor cu avionul, primul zbor din viata mea. Mama a pastrat sabotii ani si ani de zile, aratandu-mi din cand in cand botinele cu un soi de religiozitate. " Ii pastrez pentru copilul tau! Tare frumos iti mai statea in ei!" Ieri am fost cu fata mea, acasa la mamaie. De catva timp, de cand sabotii au fost cat de cat potriviti pentru varsta ei, i-a mai purtat pe acolo prin casa, sunt un pic alunecosi si de aceea am evitat sa o las sa ii poarte des. A vrut sa ii incalte si aseara, nu mai trecuseram de multa vreme pe acolo. Mamaie, dupa o scurta cautare i-a gasit si i-a dat nepoatei, probabil reamintindu-si ca de fiecare data de episodul acela din avion, de faptul ca baiatul i-a crescut asa repede mare si a ramas doar cu amintirea si cu doi pantofiori de jucarie. Cand i-a incaltat fata mea, care la 5 ani o replica feminina perfecta a copilului care eram la 4-5 ani, am observat cu surprindere, ca i-au ramas mici si ei. Si am avut o strangere de inima intelegand poate pentru prima data, ce a fost uneori in sufletul mamei mele si al oricarui parinte din lume, cand pe de-o parte se bucura ca isi vede copilul crescand, iar pe de alta are un nod in gat, cand vede cat de repede fuge timpul si cat de scurta este de fapt perioada asta senzationala, in care te poti bucura de copilul tau, aflat inca in cuib, departe de orice griji si pericole.