Muzica ingerilor ...de Craciun

Scriam undeva in primavara despre concertul prietenului si colegului Florin Mitrea dimpreuna cu sotia lui pianista Andreea Butnaru. Iata si o mostra video, pe care eu am ales-o in pofida alteia mai buna din punctul de vedere al calitatii imaginii. Am ales-o pe asta fiindca mi-a placut mai mult Elegia compusa de fostul meu profesor de armonie din facultate, Doru Popovici. Cuvintele sunt de prisos. Andreea si Florin sunt doua varfuri ale generatiei lor, sunt muzicieni adevarati care au atins un nivel de profunzime interpretativa care nu te poate lasa indiferent, chiar neinitiat sa fii.Aveti asadar rabdare doar 5 minute si veti fi mai aproape de muzica ingerilor...de Craciun.

S-o aducem pe mama inapoi

Acum la 19 ani de la acel decembrie, avem guvern contra naturii si in general blocaje rutiere din care nu stiu cum dracu vom iesi vreodata. Si mai avem multe- inca - intalniri cu mos craciun, mai ales noi astia care suntem si parinti. Asta pana nu ne crizam si mai tare. Astazi am fost la o petrecere de Craciun organizata pentru copiii unei anumite corporatii media. O copilasa de cativa anisori i-a cerut mosului ceva care m-a emotionat profund. " Mosule! Vreau sa mi-o aduci pe mama lu` mica sirena! De ce? Fiindca a murit si io vreau sa mi-o aduci, sa i-o dau inapoi micii sirene!" Ce poti sa mai spui dupa o asemenea intentie? Ca poate si noi am vrut cateodata de-a lungul acestori ani lungi de la Revolutie incoa, sa le dam copiii inapoi parintilor care au ramas fara ei, sau copiilor sa le aducem parintii care au plecat si nu s-au mai intors.

Niste parasute

Link:

Decat parasutele politice, nu-i asa ca astea s mai frumoase?

Romania la multi ani!

Campanie electorala incalcita si fara nerv. Mi-au atras atentia doar injustetea PDL ului de a folosi in spotul lor electoral imaginea Jandarmilor si a Pompierilor, alaturi de tupeul lui marko bello, care a afirmat ca nu i se poate cere sa se bucure pentru 1 decembrie. Ei bine, este liber sa plece in Ungaria, daca de ziua Romaniei nu se poate bucura. 4 ore si un pic de al Bucuresti la Alba Iulia, si in fine, pe seara exit pollurile de rigoare. Hai noroc! Io am votat si sunt multumit cu asta. Maine avem parada si la Bucuresti si aici la Alba Iulia, unde acu 90 de ani s-a intamplat o minune. Daca e patetic, ce am scris mai sus, sa imi fie iertat derapajul: este 1 decembrie, este 3 dimineata si ma uit direct pe geamul hotelului la Catedrala Reintregirii! De aia, sa imi fie permisa licenta: la multi ani Romania!

Sabotii de piele

Aveam cand eram de cativa anisori, niste saboti din piele cu talpa groasa de lemn. Eram deliciul oamenilor pe langa care trecem si troncaneam cu ei pe asfalt...Imbracat in ie populara de in, probabil in blugi si cu o o podoaba capilara absolut superba plina de bucle, parca fabricate de cel mai al naibi hair-stilist, cica am fost distractia unei curse Tarom, cand am tropait cu sabotii din botul in coada avionului care ne ducea la mare. Aveam 4 ani si ceva. Adica exact acum 30 de ani se intampla episodul asta si imi dau seama, cu o oarecare emotie ca imi aduc aminte perfect acel zbor cu avionul, primul zbor din viata mea. Mama a pastrat sabotii ani si ani de zile, aratandu-mi din cand in cand botinele cu un soi de religiozitate. " Ii pastrez pentru copilul tau! Tare frumos iti mai statea in ei!" Ieri am fost cu fata mea, acasa la mamaie. De catva timp, de cand sabotii au fost cat de cat potriviti pentru varsta ei, i-a mai purtat pe acolo prin casa, sunt un pic alunecosi si de aceea am evitat sa o las sa ii poarte des. A vrut sa ii incalte si aseara, nu mai trecuseram de multa vreme pe acolo. Mamaie, dupa o scurta cautare i-a gasit si i-a dat nepoatei, probabil reamintindu-si ca de fiecare data de episodul acela din avion, de faptul ca baiatul i-a crescut asa repede mare si a ramas doar cu amintirea si cu doi pantofiori de jucarie. Cand i-a incaltat fata mea, care la 5 ani o replica feminina perfecta a copilului care eram la 4-5 ani, am observat cu surprindere, ca i-au ramas mici si ei. Si am avut o strangere de inima intelegand poate pentru prima data, ce a fost uneori in sufletul mamei mele si al oricarui parinte din lume, cand pe de-o parte se bucura ca isi vede copilul crescand, iar pe de alta are un nod in gat, cand vede cat de repede fuge timpul si cat de scurta este de fapt perioada asta senzationala, in care te poti bucura de copilul tau, aflat inca in cuib, departe de orice griji si pericole.

Mutanti pe busuioaca de bohotin

Mi-am pus un pahar de busuioaca la ora asta, ostenit si cuget despre ultimele 2 zile. Am privit adineaori aproape mirat la ceea ce am scris pe post de filosofie a blogului meu de frustrat: aici trag eu cu pistolul in fiecare zi...ha ha! Bine ca nu am pistolul din dotare si bine ca nu e vreme de razboi, ca altfel as fi tras pe bune cu el in fiecare zi! Deja mi-a ajuns...nici aici in coltul meu de net nu mai sunt dispus sa zabovesc prea mult asupra mitocaniilor de zi cu zi...E mai bine sa le uitam dracului imediat dupa ce ele se intampla....Imediat dupa ce un meltean de sofer de tir care face de rusine toata tagma cea nobila, a sarit cu bata la noi fiindca i se parea ca are dreptul sa reglementeze el regulile de depasire pe drumurile publice; iar mai apoi, in Tulcea, niste alti cocalari, mi-au vandut niste mici facuti din papuci de vinilin. Eu bine, aceasta minunata zi neinsemnata de joi, in care eu ma aflam intr-o obscura delegatie in interes de serviciu, a culminat cu nostalgia de-a dreptul imbecila care m-a apucat pe neasteptate in Constanta si care m-a impins in satul de vacanta in cautarea placintelor dobrogene si a vremurilor cand pusti fiind, descopeream acest deliciu, pe langa acela de a purta vestitii blugi piramide! Am aterizat instant intr-o mare de ciocani, ciocani rau, toata lumea proasta-proasta, imbracata urat si cu purtari de animale semidomestice, de m-am intrebat cum si de ce am nimerit eu acolo in mijlocul lor!
S-a dus dracu` toata poezia placintelor dobrogene cand si acolo, in loc de servetele mi-au dat niste hartie velina sa ma sterg pioniereste pe destele unsuroase de ulei, dupa ce am mancat la o masa la fel de plasticoasa si de unsuroasa....beahhh....
Chair s-a stricat toata Romania? Chiar asta e tot ce a mai ramas din generatia aia fabuloasa nascuta in perioada interbelica, aia care a facut razboiul, care a pierdut, care a infundat puscariile comuniste, dar care tot nu si-a pierdut staiful si demnitatea? Unde sunt copii acelor oameni care, cu scoala sa nu, erau de un bun simt incredibil, un bun simt nativ si transmis din generatie in generatie? Cine sunt si de unde au aparut mutantii astia care ne-au invadat in acesti ani blestemati? Chiar trebuie sa renuntam la tara asta si sa plecam in alta parte, asa fara lupta si fara ca cineva sa ne puna pistolul in ceafa?
Na belea. Iar am ajuns la pistoale. Gata. Mai bine bohotin deocamdata, ca-i dulce si te duce.

Emotia de la Beijing

De la inceput trebuie sa fac precizarea ca am practicat judo, deci nu vorbesc din carti. Este un sport al naibi de greu, cu ore intregi petrecute al sala de forta, de unde eu imi amintesc de un exercitiu curios, cand ne punea antrenorul Rusu sa invartim peste cap un disc d-ala de 10-20 de kile care se agata pe haltere. Apoi, ce se intampla pe saltea, nu mai zic! Cate lovituri, cate temeri invinse -sau nu- la fiecare pas, cate zeci de cazaturi deliberate pe saltea, pana la un meci amarat de 3 sau 5 minute, unde intr-adevar consumul este incredibil, slabesti cat se chinuie altii intr-o saptamana.
Rezista doar cei mai tari, cei care au o ambitie vecina cu nebunia. Darmite o fatuca firava de 48 de kile, aproape cat am io pe un picior?
Imi amintesc de doua concursuri la care am participat -unul ca incepator, in care am fost impins datorita increderii nebune pe care o avea antrenorul ca si asa, fara prea multa stiinta, ma voi descurca instictiv-, iar altul cand eram deja aproape de centura portocalie si care era o competitie oficiala, de nivel national. In primul concurs, desi aveam doar vreo 2 saptamani de judo, am picat cu un tip destul de temut cu centura portocalie, cred ca mi-a aplicat un ouchi gari, iar eu m-am agatat de el si am cazut amandoi eu cu spatele de saltea si el peste mine. Mi s-a blocat respiratia cateva secunde bune, de am zis ca ma curat. Abia in concursul national am inteles ce inseamna un meci adevarat, fiindca am invins la puncte tot unul mai bine cotat si cand am terminat partida, curgeau apele pe mine ca si cum as fi fost in dus. Apoi am pierdut ultimele doua intalniri...in fine, neimportanta povestea mea....Ce voiam sa zic de fapt: judoul este atat de dur, incat nici nu stiu cum o fi reusit fata asta sa treaca peste toate. Si ce mi s-a parut cel mai interesant, de-a dreptul dezarmant, ca acest sport frust nu a reusit sa abrutizeze o fata care si-a petrecut toata viata pe saltea. Nu mi s-a intamplat de doua ori in viata sa imi scape o larcima alaturi de un sportiv care prin meritele lui a reusit sa urce pe cea mai inalta treapta a podiumului, in acordurile imnului national. Vazand-o insa, cu medalia de aur la gat, cum nu isi putea stapani lacrimile in fata intregului mapamond, m-a emotionat cu cata sinceritate a reusit totul: sa invinga acolo in competitie pe saltea si sa primeasca succesul fara cea mai mica urma de trufie! Emotia de la Beijing, iamginea Alinei Dumitru plangand sus pe podium, ar terbui sa ne dea speranta, ar trebui sa ne dea putere sa mergem mai departe, sa dam platosele care ne uratesc la o parte, ar trebui sa ne faca mai buni.

Ce mai tara proasta

Asa cica ar fi zis la un moment dat vestitul interlop Fane Spoitoru intr-un moment de crunta preaplinatate si intelepciune...ce mai proasta tara. Dreptate, pare se ca avut. Ne-am intors din vacanta, o vacanta pe care am ales deliberat sa o petrecem in tara.Am trait propria noastra uluire. O contemporaneitate dezonoranta. Cu urati, mitocani, cu jeg pe strada, cu saracie si drumuri rupte in nord si cu o aglomeratie de tricouri cu burta si cu multe sclipiciuri in sud, la mare. O sa aud iar refrenul impaciuitor, ca ar trebui sa fiu mai relaxat si mai impacat. Impacat cu ce? Cu ce se intampla astazi la noi? Niciodata. Si daca asta din afara se vede ca o mare frustrare, ei bine da, accept. Sunt un mare frustrat. Din cauza ca am putea si noi sa fim o tara desteapta sau macar o tara de bun simt si nu suntem. Eeeee...ma asez intr-un colt si poate imi trece.