Emotia de la Beijing

De la inceput trebuie sa fac precizarea ca am practicat judo, deci nu vorbesc din carti. Este un sport al naibi de greu, cu ore intregi petrecute al sala de forta, de unde eu imi amintesc de un exercitiu curios, cand ne punea antrenorul Rusu sa invartim peste cap un disc d-ala de 10-20 de kile care se agata pe haltere. Apoi, ce se intampla pe saltea, nu mai zic! Cate lovituri, cate temeri invinse -sau nu- la fiecare pas, cate zeci de cazaturi deliberate pe saltea, pana la un meci amarat de 3 sau 5 minute, unde intr-adevar consumul este incredibil, slabesti cat se chinuie altii intr-o saptamana.
Rezista doar cei mai tari, cei care au o ambitie vecina cu nebunia. Darmite o fatuca firava de 48 de kile, aproape cat am io pe un picior?
Imi amintesc de doua concursuri la care am participat -unul ca incepator, in care am fost impins datorita increderii nebune pe care o avea antrenorul ca si asa, fara prea multa stiinta, ma voi descurca instictiv-, iar altul cand eram deja aproape de centura portocalie si care era o competitie oficiala, de nivel national. In primul concurs, desi aveam doar vreo 2 saptamani de judo, am picat cu un tip destul de temut cu centura portocalie, cred ca mi-a aplicat un ouchi gari, iar eu m-am agatat de el si am cazut amandoi eu cu spatele de saltea si el peste mine. Mi s-a blocat respiratia cateva secunde bune, de am zis ca ma curat. Abia in concursul national am inteles ce inseamna un meci adevarat, fiindca am invins la puncte tot unul mai bine cotat si cand am terminat partida, curgeau apele pe mine ca si cum as fi fost in dus. Apoi am pierdut ultimele doua intalniri...in fine, neimportanta povestea mea....Ce voiam sa zic de fapt: judoul este atat de dur, incat nici nu stiu cum o fi reusit fata asta sa treaca peste toate. Si ce mi s-a parut cel mai interesant, de-a dreptul dezarmant, ca acest sport frust nu a reusit sa abrutizeze o fata care si-a petrecut toata viata pe saltea. Nu mi s-a intamplat de doua ori in viata sa imi scape o larcima alaturi de un sportiv care prin meritele lui a reusit sa urce pe cea mai inalta treapta a podiumului, in acordurile imnului national. Vazand-o insa, cu medalia de aur la gat, cum nu isi putea stapani lacrimile in fata intregului mapamond, m-a emotionat cu cata sinceritate a reusit totul: sa invinga acolo in competitie pe saltea si sa primeasca succesul fara cea mai mica urma de trufie! Emotia de la Beijing, iamginea Alinei Dumitru plangand sus pe podium, ar terbui sa ne dea speranta, ar trebui sa ne dea putere sa mergem mai departe, sa dam platosele care ne uratesc la o parte, ar trebui sa ne faca mai buni.